Intersecția dintre artă și tehnologie a devenit, în ultimii ani, una dintre cele mai explorate zone de interes în marile spații de artă ale lumii, iar recent, odată cu apariția inițiativelor precum spam-index.com, prima platformă online din România care se concentrează pe arta digitală/internet/post-internet, scena de artă locală încearcă să se alinieze tendințelor internaționale.

În urmă cu jumătate de secol însă, acest teritoriu era încă necunoscut, iar artistul american cu origini sud-coreene, Nam June Paik, considerat promotorul artei video, și-a asumat acest pionierat. Multe secole de-a rândul arta și tehnologia au fost văzute ca două entități total separate, chiar divergente, însă în eseul său „Media planning for the post industrial society”, Paik a promovat ideea că tehnologia va deveni ceva comun în viețile oamenilor și a prezis că viitorul va fi conectat, făcând aluzie la internet, numindu-l atunci „Electronic Super Highway”, referindu-se nu la un viitor îndepărtat, schițat ca într-o carte SF, ci la unul foarte apropiat, ce ține de nevoile umane.

Interactivitatea și conexiunile create de tehnologie constituie o schimbare majoră adusă de new media art (arta video, arta digitală, arta interactivă, arta virtuală, etc) în contextul tradițional al spațiilor de artă, unde vizitatorii sunt mai degrabă observatori pasivi care doar privesc cuminți. Odată cu „monopolul” tehnologiei în artă, oamenii pot interacționa cu produsul artistic, se pot juca și poseda obiectul în sine, un fapt pentru care chiar artistul neoavangardist român, Paul Neagu, pleda în Manifestul artei palpabile. Tot prin anii ’60 (când se pare că lumea avea nevoie urgentă de o revoluție în artă) „ochiul a devenit obosit și superficial”, spunea Neagu, năzuind spre o artă mai mult decât vizuală. „Să producem, public, o artă prin care simțurile, văzul, tactilul, mirosul, subordonând una alteia complementar astfel încât omul să poată poseda un obiect în orice sens.” Neagu invita spectatorii să deschidă sertarele ca să vadă ce e în interior, să atingă lucrarea de artă, să servească prăjiturile la finalul performance-ului (Cake Man).

The Wrong Biennale #4 „este cel mai mare eveniment descentralizat de artă” pentru că se întâmplă atât offline, în instituții sau spații de artă din orașele din întreaga lume cât și online, pe thewrong.org, unde lucrările diferiților artiști pot fi văzute. Expoziția de la București invită la o reflecție asupra tehnologiei și impactului ei asupra lumii, precum și asupra noilor direcții în producția artistică care se extind și dincolo de această sferă.

What is wrong with the artworld(s)?/Ce nu este în regulă cu lumea artei? – întrebarea din spatele conceptului curatorial al expoziției își propune să exploreze im/permeabilitatea mediilor artei, să definească rolul artistului și al spectatorului, precum și al tehnologiei în lumea artei, punând sub semnul întrebării chiar și procesul de creație (A fost creat de om sau generat de computer?). Expoziția a lansat provocarea, atât artiștilor cât și spectatorilor, de a identifica erorile prezente în lumea artei. Așa cum era de așteptat de la un asemenea eveniment, vizitatorii au putut să interacționeze cu arta și să exploreze realități virtuale. HanaHana, o lucrare de Melodie Mousset, propune o călătorie suprarealistă în care spectatorul se poate teleporta și extinde propriul corp. Sentientia de Dorin Cucicov este o instalație de sunet care distorsionează emoțiile. Acest mecanism complicat, un amalgam dintre preistorie și postmodernism, înregistrează sunetul ambiental și încearcă să redea emoția ce-l conține. Astfel, „emoțiile din aer” sunt indexate, arhivate și apoi, printr-o încercare de a comunica cu lumea exterioară, sunt redate sub forma altor sunete, diferite de cele originale. Acestea sunt reproduse prin fluiere de os, primele instrumente de percuție utilizate de om – un exemplu perfect de conexiune, în care materia organică se îmbină cu cea mecanică.

Deja obișnuit cu expunerea clasică a picturilor, spectatorul ar putea chiar trece pe lângă un print color care amintește vag de picturile lui Jackson Pollock și de tehnica drip painting. În spatele printului, însă, se ascunde de fapt un întreg performance. Filtrată printr-o aplicație pe telefon, imaginea se transformă într-o sculptură virtuală, extinzându-se într-o realitate augmentată. Spectatorul se poate mișca printre râurile de culori de pe pânză, observând în același timp mișcările artistului surprins în actul creației. Prin această lucrare intitulată Bodypainting V 05, Banz și Bowinkel explorează relația dintre spațiul virtual și cel real și cum separarea acestora devine imposibilă odată cu avansarea tehnologiei.

Lucrarea care ne pune însă față în față cu superficialitatea nativă a rețelelor de socializare este Beauty Lies In The Phone Of The Beholder (un fel de clauză postmodernă a manifestului lui Paul Neagu). Lucrarea reprezintă un GIF animat de 5 minute, format din 636 de imagini, oglindind multitudinea de identități virtuale care ar putea să populeze internetul, inițiind un dialog despre modul în care o persoană se poate identifica cu standardele imposibile de frumusețe impuse în mediul online prin nenumăratele app-uri cu „beauty filters”. În aceeași notă, un political compass plasat în camera centrală propune o suprasaturație de imagini mai mult sau mai puțin cunoscute care circulă sub formă de „meme” online. Acesta face referire la politigram (Political Instagram), aducând în discuție cultura vastă a internetului care se coagulează în special prin intermediul adolescenților generației Z, ce capătă nuanțe politice din ce în ce mai extreme. Dacă acum 10 ani, internetul putea fi considerat apolitic, în urma alegerilor prezidențiale din SUA în 2016, discuțiile de natură politică au explodat în mediul online. Identitățile politice pe care userii online și le-au asumat au devenit din ce în ce mai nișate, dând naștere la sute de sub-ideologii și o diversitate mare de opinii. Discuția despre identitățile pe care le căpătăm sau ni le asumăm online este una complexă care pare că a fost tratată superficial, nematerializându-se în ceva deosebit de profund. Din păcate, acest political compass pare a fi aruncat în expoziție fără vreun temei bine definit, nefiind susținut de nicio altă lucrare. În cazul ambelor opere se deschid mai multe direcții de discuție care, din păcate nu sunt explorate până la capăt.

Ediția The Wrong Biennale de la București prezintă revoluția pe care a făcut-o tehnologia în domeniul artei (o revoluție care a fost, de fapt, demult depășită). Totuși, într-o lume a post-urilor, se pare că are loc de ceva timp discuția despre post-internet sau post-tehnologie. În timp ce la București lumea artei pare că abia se instalează în digital, fiind prezentat ca o noutate, la câteva sute de kilometri, arta pare că vrea să iasă din această paradigmă. La Muzeul Ludwig din Budapesta, expoziția The Dead Web prezintă într-un mod distopic lumea după căderea internetului. Totul a început în 2015 când pe lemonade.fr a apărut un articol care prezicea că internetul va cădea în 2023. Cu toate că acest lucru este ipotetic, articolul a făcut mare zarvă la acea vreme, astfel încât mai mulți artiști au fost invitați să-și imagineze cum va arăta lumea când internetul nu va mai exista. Pe lângă ecrane nefuncționale care proiectează nonsensuri și cărți păstrate în formalină, expoziția sugerează abandonul în care se găsește omul contemporan, și nostalgia acestuia, reflectând la importanța tehnologiilor din viața noastră, dar și la dependența noastră de ele. Acest discurs curatorial nu mai problematizează relația omului cu internetul, ci deja duce discuția la nivelul confruntării omului cu pierderea acestuia și încercarea imposibilă de a-l restabili. Expoziția de la București, deși își propune să exploreze problemele actuale ale scenei de artă, ajunge să fie doar un show în care se expune tehnologie creativă și spectatorii sunt invitați să să se minuneze și să se joace cu ea.

Privite separat, fiecare lucrare este complexă, dar privite în ansamblu par a fi niște instrumente muzicale care nu se pot armoniza împreună, singurul fir comun fiind umbrela largă a artei digitale sub care se regăsesc. În ultimii ani, cuplul artă-tehnologie a devenit atât de comun încât prezentarea lui ca o noutate nu mai atrage, nici măcar în contextul românesc care pare a fi mereu în urmă. Astfel, întrebarea din centrul expoziției rămâne încă valabilă: Ce este în neregulă cu lumea artei?

Expoziția What is wrong with the artworld(s)? a avut loc în perioada 14 – 29.02.2020 la Rezidența BRD Scena 9, București.

Artiști: Anna Adahl (SE), Giulia Bowinkel (DE), Friedmann Banz (DE), Dorin Cucicov (RO), Tristan Daniel Nicolas (RO/DE), Ciprian Făcăeru (RO), Maria Guță (RO/CH), Adrian Ganea (RO), Melodie Mousset (FR), Disnovation_org (FR), Maria Raskowka (FR), Alina Rizescu (RO), Saint Machine (RO), Răzvan Pascu (RO), Jakob Kudsk Steensen (DK), Mihai Zgondoiu (RO)