Expoziția 24 argumente. Conexiuni timpurii în neo-avangarda românească 1969 – 1971, excelent curatoriată de Alina Șerban și documentată de Ștefania Ferchedău, cele două fondatoare ale Institutului Prezentului este în sine un bun argument pentru a discuta o relație (in)existentă între două istorii inegale, una colosală, a unei mari puteri coloniale, așa cum este cea a Regatului Unit al Marii Britanii și una mai puțin colosală, dar interesantă prin contrastele ei și prin structura stranie, de tip zig-zag, cea a României. Iar ce se poate discuta cu referințe clare sunt întâlnirile, ciocnirile dintre cele două culturi (istorii) și ce a putut rezulta în urma lor.

Discursul curatorial al expoziției, ce are în primul rând un parcurs reconstitutiv, chiar regenerator, rejuvenant, creează un atlas al unor întâmplări generate de hazard și transformate într-un monolit ce a influențat scrierea unei istorii în mers. Acest tip de discurs, academic, estetizant și explicativ, cu un foarte bun impact pentru public și cu un suport arhitectonic și cromatic benefic pentru lucrări și legătura dintre ele, zdruncină modul în care e scrisă și citită istoria artei românești postbelice în termenii deja consacrați, de aici și acolo, de represiune și libertate, de socialism și capitalism, de tradiție și experiment. Această terminologie antinomică, repetitivă, chiar obositoare, prin care se creează două lumi „dușmane” – a celor rămași în țară ce au făcut compromisuri pentru supraviețuire și a celor fugiți peste hotare, devenind simboluri ale libertății din diaspora, icon-uri ale speranței celor rămași, este omogenizată cu ocazia acestei expoziții, iar parcurgerea sa devine un exercițiu complex de reconstituire, investigare, memorie și imaginație.

Deodată, ești pus în fața a cincisprezece universuri artistice paralele, diferite, chiar disonante, care, ridicate pe piedestalul istoriei recente și al eforturilor titanice de recuperare și de prezentare la standarde internaționale, depus de organizatori, îmbunătățesc adevărul istoric pentru că sunt re-contextualizate frumos, îngrijit, atent pentru public și pentru un portofoliu curatorial de referință. Cei trei ani, 1969-1971, reprezintă un moment unic în istoria comunismului românesc, fiind vorba de un cumul de experiențe cu Occidentul ce vor dispărea treptat, începând cu Tezele din iulie ale lui Ceaușescu (1971). Arta și actanții ei sunt martori involuntari, iar manifestările și reprezentanții neo-avangardei reprezintă cele mai studiate subiecte în ultimii treizeci de ani  de către cercetătorii contemporani. Figurilor centrale Bernea-Neagu li se alătură noi portrete, unele mai enigmatice, altele mai cunoscute: Diet Sayler, Șerban Epure, Peter și Ritzi Jacobi, Pavel Ilie, Radu Dragomirescu etc.

Ca tip de politică culturală, expoziția Alinei Șerban mă obligă să o așez pe o poziție de egalitate cu o alta, ce avut loc acum cincisprezece ani, în 2005, tot la Muzeul Național de Artă al României, denumită De la Moore la Hirst. 60 de ani de sculptură britanică și realizată cu sprijinul British Council. Simbolic, se petrece un fel de tir încrucișat cu momente din istoria artei, dar se trage de pe poziții geopolitice inegale. Deși în acea expoziție erau studiați șaizeci de ani (de avangardă) și în cea discutată doar trei, încărcătura și diversitatea discursurilor pot fi comparate la nivel de abordare discursivă și spațială, iar elementul comun al celor două expoziții este Paul Neagu, printre puținii, dacă nu chiar singurul artist român relevant ce a avut activitate recunoscută oficial în spațiul anglo-saxon.

Încerc șă plasez imaginar expoziția Romanian Art Today din cadrul Festivalului de Artă de la Edinburgh, ce a avut loc acum patruzeci și nouă de ani (în 1971) în pretențiosul și îndepărtatul ținut anglo-saxon, tărâmul lui Rob Roy, al lui Robert Burns, David Hume și Arthur Conan Doyle, personalități aproape obscure în imaginația oamenilor prin comparație cu Regina, The Beatles și The Rolling Stones.

Edinburgh a fost o șansă pentru arta românească ce a ajuns să conteze astăzi, iar prezența într-un festival, atunci când acesta apare în societate ca „a break from the norm”, mai ales în plină epocă Woodstock și Isle of Wight, știute ca manifestări asumate ale contraculturii în comunități dominate de atitudini conservatoare, fac, peste aproape jumătate de secol, și din artiștii români niște eroi, Paul Neagu pe catalige fiind cel puțin la fel de spectaculos ca atunci când a gândit performance-ul Cake Man. De asemenea, influențele Pop Art din grafica lui Radu Dragomirescu sau Radu Stoica, egalează ca sens preocupările conceptuale ale lui Diet Sayler sau Ilie Pavel, precum și primitivismul intelectualizat al soților Jacobi în abordarea materialelor cu care lucrează. Formalismul și interactivitatea geometriilor (radicale) testate de Șerban Epure și Ion Bitzan pun un semn pe harta abstracției geometrice, aceeași pe care au construit-o și Imi Knoebel sau Lygia Pape, pe continente și în momente diferite.

24 Argumente, titlul inspirat de un poem al lui Paul Neagu din 1984 este o expoziție preponderent masculină, excepțiile fiind Ritzi Jacobi, care este prezentată în conjuncție cu partenerul său, Peter și coregrafa Miriam Răducanu, a cărei contribuție în expoziție este pusă în scenă de artista Mădălina Dan, printr-un performance realizat în câteva momente, repetate pe durata expoziției. În lipsa performance-ului a fost expus, ca mărturie, un piedestal-platformă, negru. O aluzie subtilă, dar convingătoare, a absenței.

Expoziția 24 argumente. Conexiuni timpurii în neo-avangarda românească 1969 – 1971 a avut loc la Muzeul Național de Artă al României, București în perioada 7.11.2019 – 2.02.2020

Artiști: Horia Bernea, Ion Bitzan, Liviu Ciulei, Radu Dragomirescu, Șerban Epure, Pavel Ilie, Paul Neagu, Diet Sayler, Ritzi Jacobi, Peter Jacobi, Ovidiu Maitec, Miriam Răducanu, Grupul Sigma, Radu Stoica, Vladimir Șetran

Curator: Alina Șerban