Ajuns la a opta ediție, BIEFF, festivalul de film experimental, unul dintre evenimentele cele mai importante de pe scena de videoartă din București deschise marelui public, se desfășoară anul acesta sub umbrela unui statement puternic: embracing otherness. Căci dincolo de valențele etice pe care conceptul le subsetează, the other e un concept cu o constelație polimorfă, dispunând și deplasând conținut din/în zone diverse precum postcolonialism, studii animale, tehnologie și inteligență artificială, feminism, decolonizare etc. Toate acestea, bineînțeles, contaminate de schema identitară și filtrate inevitabil socio-politic. Este, așadar, potențialul de figurare a Celuilalt (tocmai pe fondul excluderii care forțează figura Celuilalt să fie impusă nefigurabilului) pe care filmele din acest an îl fac să compară sub privirea consumatorului. Folosesc nu întâmplător termenul a compărea, trecându-l prin optica lui Nancy – acest filosof angajat în deconstrucție și molipsit de imagine –, pentru a aminti că gândirea Celuilalt indexează și exersează gândirea-în-comun, punând bazele pentru o politică la viitor a viitorului.

Noi compărem: venim împreună pe lume. Nu în sensul că există producție simultană a mai multor entități distincte (așa cum mergem împreună la cinema – sic!). Ci nu există o venire pe lume care să nu fie radical comună. Comunul însuși. A veni pe lume = a-fi-în-comun.

Secțiunea (SELF)PORTRAIT OF THE ARTIST AS A YOUNG MAN adună filme cu substrat autoreferențial și autobiografic, unul dintre acestea fiind și acela al portughezului João Pedro Rodrigues, care în Where Do You Stand Now, João Pedro Rodrigues? (Portugalia, Franța, 2017, 21′) traduce într-o notă nostalgică, cu lumină blândă parcursul său de început și relația crucială cu João Rui Guerra da Mata. Ceea ce sparge, însă, schema intimistă și dezleagă naufragiul gestului liric este aducerea în prim-plan a traseului de migrare din Canada spre Mexic al fluturelui monarh, care suportă și trans-pune întreaga expunere. Mai interesant, totuși, decât filmul lui Rodigues este lucrarea lui Ali Cheri, Somniculus (Franța, Liban, 2017, 15′), care chiar dacă facilitează o (falsă) perspectivă biografistă, prin prezența prim-plan a autorului, aceasta funcționează numai ca pretext pentru a expropria actul privirii. Sunt, mai degrabă, periplul camerei prin muzee – aceste instituții care colecționează pe fundamente colonizatoare – și, mai cu seamă, artfactul ca obiect puternic ideologizat cele care actualizează semnificația ultimă a filmului. Întrebarea care se ridică vizează, așadar, actul privirii: este ochiul un aparat direcționat socio-politic, capturat, ghidat să se oprească în acord cu o serie de norme confirmate instituțional?

Despre puterea de seducție a imaginii și despre subjugarea privirii este și filmul mai vechi Into all that is there (UK, 2015, 9′), al artistei Laure Prouvost. Videoul adună layer peste layer imagine și senzație pentru a construi lipicios și întunecat un scenariu fragmentat al subconștientului. Fluxuri de dorință și plăcere traversează corpul și-l validează ca desiring machine. Imaginea vâscoasă imerge și invadează, imitând mișcarea insectei în polen și aproximând climaxul. Limbajul teritorializat de afect triumfă și transcende în devenirea imago a artropodei. Diferit de filmul artistei din UK, dar activând un flow similar al dorinței, în siajuri mai mult comice, decât ludice este The Dust Channel (2016, 23′), al israelianului Roee Rosen. Deghizat în operetă, discursul glisează muzical, pe un libretto rusesc, în jurul unui ménage à trois în care principalul actor este un aspirator, model Dyson DC07. Dincolo de a acorda calitatea de actant obiectului, contribuind la modificarea asamblajului uman, filmul fetișizează în cheie ironică relația între entități cu ontologii diferite, încercând să le încarce în același plan. Totul alterat de inserțiile TV despre centrul Holot de detenție al imigranților, care intervin să spargă diegeza alb-imperialistă și să puncteze xenofobia. Catodul politic se deschide și emite nu doar pentru a corija erosul, dar și pentru a semnala critic socialul. La distanță, ca arhitectură și perspectivă de aceste două filme, se situează cel al duetului sud-corean-olandez Metahevan, care e poate și cel mai sympa din calupul acesta. Information skies (2017, 24′) este un film experimental și hibridizat, construit pe etaje de echilibru între grafică de manga-animation și forme geometrice care plutesc peste stratul realității. Filmul combină ahitectura digitală euro-asiatică cu cea a realității pentru a livra o ficțiune la viitor, unde focusul cade asupra chestiunii design-ului și a Dasein-ului în era postdigitală, în care simulacrele eșapează.

Totuși, the cream of the crop rămâne secțiunea care grupează selecții ale filmelor de la Berlinale. Dintre multitudinea de embodiments pe care Celălalt le suportă și defilează ochiului, poate că cea care revine aici cu cea mai mare regularitate este aceea a imigrantului sau a martorului și victimei de război, fie ca subiect prezentat in absentia, fie ca personaj. Un astfel de film-documentar, co-producție Palestina-UK, este When things occur (r. Oraib Toukan, 2016, 28′), care asamblează conversații skype ale unor fotografi din Gaza, și discută, contextualizând, fotografia de război. Mai mult decât a direcționa zoom-ul asupra materializării digitale a durerii, filmul ridică problema economiei esteticului și a comodificării suferinței în avantaj mediatic, de unde și linia foarte subțire între divertisment și empatie pe care o naște în conștiința privilegiatului alb. The Rain is Gone (r. Noam Enbar, Israel, Franța, 2016, 16′), ca și The Dust Channel, preia ca referință centrul de detenție Holot, numai că de data asta nu scripturile și flashurile TV provoacă poziționarea politică, ci chiar glosolalia cântată a căutătorilor de azil din Sudan sau Eritrea. Filmul, minimalist în scenografie, e făcut să rezoneze în încăperi large scale și să traverseze ecranul în medierea apropierii și figurarea comunității. Camera Threat (r.  Bernd Lützeler, Germania, 2017, 29′) este un film experimental și inteligent, amuzant pe alocuri prin stranietatea întâlnirii dintre imaginea digitală și cea blurată a VHS-ului în încercarea de a livra imaginea-montaj. Punctat de inserții meta, lucrarea survolează deasupra Mumbaiului și a industriei de film, și ridică la suprafață inconfortabilul întâlnirii dintre regizor și actrița-simbol, și expunerii lor în fața camerei, unde aura se pierde iar granița dintre realitate și ficțiune se absoarbe.

Le top du top din serie rămân, însă, Purple, Bodies in Translation – Part II of A Yellow Memory from the Yellow Age (r. Joe Namy, Libia, 2017, 15′) și Studies on the Ecology of Drama (r. Eija-Liisa Ahtila, Finlanda, 2017, 26′), ambele gândite ca instalații. Purple, Bodies in Translation pune față în față criza reprezentării cu criza războiului din Siria și Irak. Imaginea – un ecran mov (care trimite invariabil la conceptul de floating signifier originat de Levi-Strauss, dar dezvoltat mai apoi de Barthes, Laclau, Hall și alții) nu afișează nimic altceva decât subtitrări în engleză și arabă, înșiruind fragmente din lucrările-eseu ale Linei Mounzer și Stefan Tarnowski, care pun problema traducerii și a mărturiei/sirii. Ambelor iposteaze, atât traducătorului, cât și martorului nu le râmâne decât să rostească prin delegație, adică prin traducere, ceea ce este imposibil de mărturisit – pragul extrem dintre viață și moarte. Diferită de instalația lui Joe Namy, aceea a lui Eija-Liisa Ahtila propune exersarea unei perspective postantropocentrice și chestionarea punctului de vedere tradițional utilizat în cinema, precum și a modului de narare pe care acesta îl angajează. Construit pe baza unei prelegeri (lecture), video-ul nu dezvăluie doar logica antropo-patriarhală de formulare a dispozitivului filmic, dar, totodată, extinde ecologic asupra omului ca factor geopolitic, antrenat în distrugerea biosferei și în colonizarea altor specii. În Staying with the Trouble. Making Kin in the Chthulucene, Donna Haraway rezumă foarte bine urgența acțiunii pe care Eija-Liisa Ahtila o semnalează:

Bacteria and fungi abound to give us metaphors; but, metaphors aside (good luck with that!), we have a mammalian job to do, with our biotic and abiotic sympoietic collaborators, colaborers. We need to make kin symchthonically, sympoetically. Who and whatever we are, we need to make-with—become-with, compose-with—the earth-bound.

BIEFF (Bucharest International Experimental Film Festival) se desfășoară în perioada 26 martie – 1 aprilie 2018, în diverse locații din capitală.