Lucia Ghegu a explorat domenii diverse, de la inginerie și artă până la design industrial, dar pasiunea pentru desen a urmărit-o peste tot. A ales desenul ca o rezistență împotriva trendului hiper-tehnologic, ca o reacție spontană care să-i permită să înțeleagă relațiile dintre ea și lumea exterioară. După ce a fost plecată cu o bursă la Accademia di Romania in Roma, unde și-a găsit și vocea, și inspirația, s-a întors în România și a expus în diverse spații din țară, inclusiv la MNAC, la Art Encounters Foundation din Timișoara, la Gaep, precum și la MAGMA Contemporary Art Space din Sfântu Gheorghe.

În ultimii ani, Lucia s-a concentrat pe designul de obiecte. Lucrările care ies din atelierul ei se conformează regulilor esteticii, dar funcționalitatea lor poate ridica întrebări. Obiectele sunt marcate de o dualitate, de coexistența unor principii care se bat cap în cap. Lucrările Luciei spun multe despre apartenență, alienare, comunitate și migrație. Istoria ei personală a lăsat o amprentă puternică asupra practicii artistice, astfel încât operele ei sunt un discurs despre relația (potențială sau actuală) cu ceilalți, cu familia, cu orașul natal și nu numai. Lucia aduce în prim-plan interacțiunile dintre ea și lumea exterioară, transpunându-le într-o formă inteligibilă.

De multe ori pare că creezi un spațiu al afectului, îl aduci la viață într-o formă care scapă logicii dar, în același timp, pare să fie guvernat de o logică intrinsecă. De aceea te-aș întreba cum au influențat studiile în inginerie și design industrial arta pe care o creezi?

Atât arta, cât și matematica sunt abstracte. Procesul prin care îți vine o idee pentru o lucrare sau idea pentru rezolvarea unei probleme de matematică este același. Diferența începe în timpul lucrului.

În matematică rezultatul e clar, știi dacă ai făcut bine sau nu. Arta e destul de subiectivă, arbitrară, iei decizii intuitiv și nu ai un sistem de evaluare imbatabil. De-asta m-am îndepărtat de pictură de la început și am căutat metode de a face artă în care puteam controla mai bine rezultatul.

Așa am ajuns la instalații, unde pot stabili niște reguli de bază. Am adoptat metoda de lucru din designul de produs: plec de la o nevoie și lucrez în serii, dezvoltând diverse posibilități și scenarii.

Ce vrei să zici prin „nevoie”?

Uneori pornesc de la un sentiment (de singurătate sau de dor, de exemplu) care se transpune într-o nevoie pentru care încerc să creez un obiect care să ofere o „rezolvare” sau sa îi producă persoanei care interacționează cu lucrarea același sentiment de la care am plecat.

Drama dispariției anumitor specii de animale și trivialitatea prin care privim acest fenomen se împletesc într-un mod surprinzător în cadrul proiectului „and I, will I forget?”. Lucrările au fost expuse recent la Muzeul Național Tehnic „Prof. ing. Dimitrie Leonida”. Poți să-mi spui mai multe despre cum ai ales să îmbini mărcile trivialului cu anxietatea legată de dispariția speciilor?

Știu că am urmărit un reel pe Instagram despre dispariția diavolului tasmanian. Cumva m-a marcat și am început să desenez capcane și cuști. Mă bântuia ideea captivității și cea a dispariției fără cale de întoarcere a unei specii pe Pământ. Am ales să suprapun siluetele speciilor dispărute peste desene tehnice, tocmai pentru că animalele au avut de suferit din cauza evoluției tehnologiei.

Ca să-ți răspund la întrebare, trivialul (sau mai bine zis, aparența trivialului) se regăsește în doodle-urile mele: siluete de oameni, portrete caricaturale, iepurași. Însă fiecare are câte o semnificație aparte.

În schimb, drama dispariției speciilor cred că se traduce tocmai prin conturul desenelor, care seamănă cu delimitarea cu cretă a unei victime într-un crime scene. Bineînțeles, totul e trecut printr-un filtru al spectatorului detașat. Așa că drama și trivialul se împletesc destul de strâns.

Cum și-a pus amprenta asupra ta locul în care ai copilărit și cum se reflectă asta în proiectele „Solar” și „Save the seeds”?

„Solar” este inspirat din viața într-un „shrinking city”. Amintirile mele din copilărie sunt legate de fabrica de țevi la care lucrau părinții mei și de Dunăre. Ca adolescentă, am simțit frustrarea de a fi într-un oraș care pare un capăt de lume (Zimnicea este cel mai sudic punct din România), în care nu ai acces la nicio formă de cultură. Așa s-a născut „Solar”, ca o expoziție de o zi, o intervenție în sera bunicii mele.

Lucrările abordau o temă destul de sensibilă, erau colaje de portrete ale părinților mei, realizate din memorie. Părinții mei, asemenea majorității oamenilor din Zimnicea din generația lor, au emigrat în Spania când fabricile s-au închis. Lucrarea este despre viața într-un oraș mic, în care singura posibilitate este să pleci.

„Save the seeds” pleacă tot de la o istorie personală și de la „Solar”, dar cu o abordare mai optimistă. În acest caz am încercat să găsesc forme hibride de sere, ca soluții de a proteja natura în viitor. E o întoarcere la natură, dar și o ficțiune arhitecturală.

Cum a fost perioada pe care ai petrecut-o la Roma pe plan personal și cum ai simțit-o pe plan artistic?

Aveam un proiect care urmărea o cercetare artistic-antropologică despre comunitatea de români din Roma și migrația în perioada postcomunistă. În ce privește „In between repetition and variation”, am ales să reprezint comunitatea prin siluete de sârmă. Erau 120, făcute după aceleași proporții. Dar cumva nu ieșeau două la fel. Când intrai în galerie nu puteai să distingi prea bine ce se întâmplă acolo. Abia când te apropiai începeai să distingi personajele. Și puteai să te identifici cu o siluetă sau alta.

Migrația vine cu tot felul de povești, unele triste, altele mai puțin triste, însă toate se învârt în jurul ideii de dor. Ca imigrant, ajungi să-ți faci tot felul de iluzii atunci când pleci de acasă, însă ele, de cele mai multe ori, se prăbușesc atunci când confrunți realitatea din Roma. Așa am început să fac „Self-made traps”.

Proiectul nu a pornit chiar din neant, pentru că de ceva vreme schițam tot felul de capcane sau cuști, cu gândul la speciile de animale care au dispărut în urma braconajului sau vânătorii. Cumva am simțit că, pentru diaspora din Roma, mediul în care se regăsește fiecare persoană e tot un fel de capcană. Diferența care apare între așteptări și realitate e și este materialul din care orice individ își poate construi propria cușcă.

Personal, m-am simțit în La grande belleza, inclusiv cu singurătatea apăsătoare și frumusețea copleșitoare a Romei și a vieții. Am avut nevoie de timp să îmi dau seama exact în ce direcție vreau să meargă lucrările mele, iar la Roma am reușit să conturez o estetică mai simplă și să mă îndrept mai mult spre arta conceptuală.

Cum a fost experiența de la Art Encounters, „My Rhino is not a myth” în ce privește colaborarea cu Sebastian Moldovan și Albert Kaan?

Colaborarea a plecat de la inițiativa lui Sebastian care avea un proiect pentru bienală. El a identificat teme comune la toți trei. Albert are o galerie care se numește „Solar”, pe care a deschis-o în pandemiei. Apoi, personajele sale seamănă cu siluetele pe care le-am creat pentru expoziția de la Roma. La Timișoara am creat și niște siluete fantomatice din hârtie holografică în colaborare cu Albert.

Cumva toate aceste aproprieri dintre arta fiecăruia ne-au permis să facem această lucrare colectivă. Fiecare dintre noi avea și intervenții individuale, dar ce mi-a plăcut cel mai mult a fost faptul că am lucrat ca un tot unitar. Vizitatorii intrau într-o lume care se prezenta ca un întreg, tocmai mulțumită acestor afinități.

La final de iulie ai avut un proiect, „On the same line”, care a pornit de la un gest pe care l-ai făcut în timpul pandemiei la Roma: ai lansat un zmeu care a ajuns până la fereastra altor studenți din cămin, așa cum ai menționat într-un interviu pentru Radio România Cultural. Zmeiele pe care le-ai creat de această dată par o celebrare a posibilității întâmpinării celuilalt, într-o lume post-pandemică. De ce ai ales să le ilustrezi tocmai cu siluete din „Postcards (I never sent)”, care par că eșuează în căutarea unei conexiuni palpabile?

Când lansezi un zmeu, nu știi sigur dacă o să zboare sau nu. E un gest de a te apropia de celălalt, într-un mod poetic, ludic, dar nu poți prezice în totalitate reacția, așa că povestea unor căutări și conexiuni eșuate mi s-a părut potrivită.

Cred ca și trimiterea cărților poștale, și lansarea zmeielor au ceva comun: emoția care însoțește gestul, dar și faptul că, odată făcut acest gest, obiectele au o viață a lor, depășesc sfera personală, devenind „publice” pentru a ajunge să fie intime în final. Sigur, cărțile poștale nu le-am trimis niciodată, dar zmeiele le-am donat publicului.

Idea de imprevizibil, de a lăsa spațiu celuilalt, m-a interesat în proiectul ăsta în care povestea poate să aibă noi sensuri, noi începuturi, întâlniri cu fiecare lansare a unui zmeu sau cu trimiterea unei cărți poștale.