Cu toate că nu am văzut altfel decât în imagini recent încheiata expoziție a artistului Simion Cernica, ce a avut loc în Los Angeles-ul care iată, deja l-a asimilat, urmărind activitatea și practica  specifică ultimilor ani, am decis să profit de discuțiile private avute cu acesta, pentru a încerca să detaliez premisele acestei producții recente, care mi se pare relevantă pentru chestionarea rolului artistului în societatea de consum actuală, cu multitudinea sa de referințe atent încifrate în artefactele artistice, cât și în modelul de producție ori de implementare a conceptului expozițional.

Recent regretatul Ilya Kabakov propunea într-un interviu o rețetă simplă de urmat, pentru a fi un artist de succes în spațiul occidental. Făcând trimitere la un nou tip de colonialism cultural mascat, care are loc chiar în interiorul politicilor culturale actuale de promovare a   decolonislismului, acesta spunea că astăzi este suficient „1. să vii dintr-o țară în curs de dezvoltare sau de foarte departe; 2. să înveți termenii discursului artistic anglo-saxon; 3. să faci artă despre acel loc.”

Simion Cernica, ajuns în acel providențial dar și definitoriu moment al mid-career-ului, care sedimentează sau uită un artist mentalului colectiv, este un autor cu o activitate bine coagulată în context instituțional public sau privat, care înscriindu-se tipologiei artistului actual își consumă discursul cu puternici tropi politici sau sociali, într-o practică  transmedială. În perioada sa formativă, fără a urma studii de specialitate ci având mult mai relevant realităților sociale de astăzi, un parcurs academic bazat pe științele pozitiviste, matematica și fizica, acesta abordează mediul picturii. Mai apoi, discursul său care l-a și consacrat publicului, a fost continuat de acțiuni, performanțe sau concepte a căror artefact final se înscria  zonei artei noilor medii, tehnologice. În specificitatea carieristică amintită, acesta revine în ultimii ani să chestioneze mediile tradiționale de expresie, cu un discurs mult mai abscons politic, puternic estetizat în contrast cu cel care l-a consacrat, dar care cum vom vedea este autentic atât LA-ului său locativ, transpus abstract prin patern-urile sale de pustiu comercial fără suflet, brăzdat de panouri publicitare, standuri de fast-food ori de dezvoltare personală ad-hoc, cât și structural Estului European, context care în fond impune ca metodă abstracționismul.

Aceste noi lucrari par mânjelile urmelor de poluare, fie ea socială sau industrială, a substanțelor și materialelor chimice lasate ca dâre în atmosferă, de automate tot mai performante, cu materialitatea lor de coajă, stilistic atât de specifică picturii americane, dar care mimează și frumusețea sepulcrală a canioanelor întărite de vânt, în nisip auriu și rozaceu, care definesc atât de bine acel „spirit liber” al vestului american, care doar în asemenea peisaje-gol ar fi putut să se coaguleze identitar. Thomas Lawson propune în influentul său articol din Artforum, „Last Exit: Painting” (1981) că un formalism politic ambiguu ar putea fi singurul resort rămas artei subversive.

Dacă inițial acesta acceptă „oferta” propusă de Kabakov, realizând acțiuni sau serii fotografice care abordează cu ironie – ca una dintre mărcile fundamentale ale lui Simion Cernica – condiția liminală transpusă tragi-comic, a plecatului în vestul abundenței, așa cum este ea înțeleasă de acasă și nu conform realităților de acolo, cu aceste noi serii de lucrări realizate în ultimii ani, exhaustiv în pictură pe pânză și instalații de tip ready-made, prezentate în contextul galeriilor private, spre deosebire de cel instituțional care i-a fost preponderent platformă în perioada anterioară, se întrevede un puternic filon autenticist dat de o prezență și materialitate pregnantă, care destructurat devoalează aceleași strategii de poziționare a individului – politice ca tot ce ține de identitate – dar în care ironia este tot mai puțin pâlpâitoare, lăsând locul sugestiilor simbolice standardizate și a unei tehnici analitice de construcție compozițională. Trebuie spus că toate acestea au loc  într-un context al politicilor culturale  în care vestul instituțional a afișat un interes deosebit pentru spațiul fostei Cortine de Fier, în atât de variatele și intraductibilele sale manifestări neo-avangardiste antenouăzeciste, suprapuse rigid perceptelor conceptualismului american, iar la polul opus, vestul pieței de artă a sustras și apoi chiar impulsionat crearea unui întreg areal de artefacte aparținând mai mult decât adesea, mediilor tradiționale, cu subiecte istoricizate – Hitler Stalin della Francesca & co., față de care noi am fost cam la fel de departe ca și ei.

Ce face un artist al protestului pentru care condiția centru vs. periferie, în noile realități continuă să rămână un factor biografic definitoriu al negocierii spațiului artistic? Duce protestul din platforma sa public-instituțională, frumos ambalat și abstractizat pentru a fi vândut și elitelor, în galerie. Sunt subtil devoalate în picturile lui Simion Cernica, subiecte și motive care i-au ghidat traseul încă de când practica acestuia era activată în medii ca performanța, fotografia, proiectele colaborative comisionate sau acțiunile protest, definite de procese și substanțe ca: materiale reciclabile sau perisabile, pancarte de protest transformate sau culorile primare văzute ca avataruri identitare, adesea prezentate suprasaturat ori plastic și astfel artificializate.

Autenticitatea care transpare, contrastant cu ipostazele practicii conceptualismului văzut adesea ca rece discursiv, are legătură și cu un moment recent pe care l-am experimentat cu toții și care de altfel, a fost adesea transpus în discursul despre bilanțuri auto-revelatoare și despre căutarea unui nou intimism/autenticism, recenta criză globală sanitară. Artistul afirmă într-o discuție, referindu-se la recontextualizarea practicii sale către pictură, „revenind la actualitate, în pandemie mi-am luat substanțe noi chimice, hârtii de transfer, să încep și alte experimentări și abordări tehnice pe pânză, dar am tot amânat. Am simțit că aveam ceva de terminat cu vandalizările și layering-uri multiple de acrilic și ulei.” Iar, ridicând problema estetică: „așa că sunt în laborator ceva chestii noi dar și acumulate conceptual în ani buni; un punk-poetic vizual mai intens, dar și mai rafinat… dureros de necesar de început cât de curând însă pt mine, unde trebuie să îi revizitez pe Caravaggio Vermeer Pasolini & alți dear artist friends.”

În visele și visurile mentalului colectiv, pe care atât de des le surescitează și instigă Simion Cernica, Los Angeles-ul este un spațiu providențial al orei de aur, care nu se trezește niciodată. O întindere plată de așezări umane cât mai stratificate, localizate între limitele geografice ale acelui atât de fizic „California Sunshine” – încât până și un drog îi poartă numele și iluzoriile dar materialele destine care se întâmplă pe dealurile sale, cu petreceri eclectice în care se pot stabili destine artistice, cu Hollywood-ul său asemeni unui Tabor la straja „societății spectacolului” – o altă referință importantă în practica artistului.

Condițiile și caracteristicile producției specifice în societatea de consum, sunt sugerate prin materialele poveriste folosite, prin utilizări de tehnici similare liniei de producție, ca stencil-urile repetitive ce leagă mai multe lucrări, cât și prin tehnica serială implicată, unde picturile parcă au fiecare o divagație în plus, de la un model standard conceptualizat cognitiv, niciodată arătat întru totul. Despre acest context artistul menționează: „legat de cum lucrez cu sculptura (încă Arte Povera), unde ajung să produc/finalizez, după cum știi, în principal când urmează să am o expoziție, altfel nu produc constant obiect/sculptură/instalație, că nu am unde să le depozitez. Vezi ca exemplu sculpturile din solo-urile Iomo și la The H Gallery, din București.”

Cum menționam și în textul care a însoțit expoziția pe care am organizat-o împreună cu Simion Cernica la galeria IOMO în 2021, acest model de construcție compozițională, dar și de practică instituțională, trădează o gândire de tip algoritmic, care vine fără doar și poate din pregătirea sa academică. În context cu lucrările sale anterioare, este interesant să vezi ușurința cu care anumiți artiști schimbă problematicile de stânga cu cele ale pieței libere și a circulației produsului.

Privite cu atenție, în seriile picturale apar adesea trimiteri subtile către trecutul estic și pregătirea sa. În primul rând crucea, care se formează uneori între elementele compoziționale, alteori este prezentă explicit, ori cercurile entropice ce fac trimitere la perfecțiunea idealizată static-geometrică, a fizicii și matematicii, în contrast cu cotidianul incomplet și ridicat entropic. De-asemenea, preferința pentru schema cromatică, fie din spectrul culorilor industriale, apărută încă de la primele serii recente în pictură pe pânză (Chemical Sunset), fie omniprezenta triadă a culorilor primare, care reprezintă și simbolistica formală a identității naționale, marca sa în sensul comercial. Într-un interviu recent în paginile Revistei ARTA, acesta afirma că „în picturile medii și cele mari din expoziție (n.a. Unplugged Cave), apare în mod repetat cercul, în principal pentru că se trag dintr-o serie extinsă numită Chemical Sunset, însă nu numai. Cercul e o forma geometrică esențială, primordială, organică, cu putere estetică aparte, pe care mă interesează sa o pun la lucru, mereu cu atenție la integrarea ei în țesătura compozițională și conceptuală a lucrării, bineînțeles.” Prin potențarea și interpoziționarea diferită a celor 3 culori amintite, acestea capătă o artificialitate comercială de produs, care se întrevede încă de la lucrări ca Untitled (Self-portrait w/ pioneer decorations), din 1998-2008 sau în fotografia roșu, galben și albastru / red, yellow and blue (2008), întărind și acel moment al revizitărilor, specific cum spuneam, unui artist aflat în poziția sa. Putem desigur aminti și de acel moment al stabilirii sale în LA, unde artistul în stilul lui Martin Kippenberger, își apropie printr-un ready-made, un mesaj de auto-binevenire, pe o reclamă comercială volumetrică, trasat în aceeași cromatică național-identitară.

Lucrând adesea în practica sa video sau fotografică, cu materiale de arhivă ale propagandei național-comuniste sau cu imagini ale perioadei de tranziție, regizate ori surprinse spontan, care fac trimitere la același naționalism retrograd, de ambalaj și reclamă, gata de semnalizat consumului rapid, nu este de mirare că paleta culorilor primare capătă o materialitate ce depășește cadrul formal, încărcată proprioceptiv cu stimulii provocați.

Consider că acest aspect care tratează cu o practică care, chiar dacă formal este în continuă schimbare – lichidă ca conceptul economiei lichide –, păstrează bazal, setegano- și nu criptografic, încifrată aceeași amprentă identitară dată prin individuație de artist lumii fizice, în context extins durațional biografic, este tocmai ceea ce dă marca/brand-ul unui autor, care cum spuneam la început dubitativ, putând acum a scăpa de acel uită, pentru a rămâne cu sedimentează  în mentalul colectiv, cât și critic. Un alt exemplu în acest sens este și pictura Untitled (BUC Matrix Chemical Sunset #1), din 2023,  prezentată în expoziția Unppluged Cave, curatoriată de Tea Vindt la H Gallery din București, care nu este altceva decât o reprezentare ușor abstractizată, a instalației ready-made Untitled (small debt) din expoziția Infinite Debt, expusă în 2016 la spațiul de proiecte @ODD.

În lucrările de tip obiect sau instalaționiste, acum ca și atunci, practica de a combina materialele prețioase, tradițional asociate sculpturii „grele” (ca marmura ori bronzul), simbiotic cu artefactul de tip ready-made, poate fi o critică a culturii actuale, de consum și de consum în cultură, regăsindu-se și în practica tratării obiectelor-simbol ca simulacre sau adevărate erzațuri, devenind astfel, ele însele produse perisabile și obsolecente. Acestea sunt, după cum le numește Simion Cernica, „monumente mici ale capitalismului”, menționând despre lucrarea Unplugged: „am păstrat bateria prelucrată și perfect neutilizabilă. Declar acea baterie, originalul, un alt small monument dedicat automat noilor vremuri.”

Trebuie punctat, pentru că ne-am referit în mai multe locuri la anterioara expoziție din spațiul H Gallery, că cea auto-organizată în spațiul din LA a continuat parcă acest concept de „cave/peșteră”, evident și prin poziționarea sa în primul garaj-studio în care artistul a activat în 2012 (lângă care deține actualul garaj-studio), tapetat autentic cu panouri din lemn, nu mausoleic cum bine a fost surprins în presa culturală panotajul expoziției Brauner din TM. Despre acest concept, SC precizează: „conceptul de cave/peșteră, ca refugiu (creativ) al artistului, de rezistență, de cabană izolată a filozofului, de construcție mentală, de călătorie culturală (în trecut), dar cu posibilitățile prezentului etc., mă bântuie de mult timp.” Pe lângă stanța sa platonică de manipulare a realității obiective, peștera este locul topografic în care hermitul își duce existența, trimițând implicit la condiția celui din afară, la emigrant. „Acum în SUA sunt, din nou, un artist est-european, care vine dintr-un spațiu care nu mai e acolo demult de interes cultural sau comercial, iar în România se pare că-s un artist care nu mai e local, nu mai sunt de-al lor, mai nou sunt exotic.”, cum reflectă acesta la statusul său artistic, într-un alt interviu acordat revistei Propagarta, în acest an.

În expoziția Tunnel in C(ontext) Major, această condiție transpare până și din titlurile date lucrărilor: Two Way Exit Tunnel #3; Extra Exits; smile from blockchain of bad jokes 2; ori Anthropocene Deposits.

În încheiere, cred, cum spuneam și la început, că această turnură a practicii artistice are legătură și cu realitățile comerciale ale LA-ului, unde mediul picturii este astăzi dominant, cum putem vedea în programul galeriei Nicodim spre exemplu, reprezentativă spațiului de acolo. Sau cum, recent într-o discuție, un alt artist bine sedimentat spațiului vast și spectralului palpabil al luminii tipice vestului american, Marius Bercea  îmi spunea proaspăt întors din California: „era aproape numai pictură expusă acolo.” Cât și, anterior, în cu totul alt context social și politic, de Horia Bernea care răspunzând criticilor despre aparent tradiționala pictură neo-expresionistă pe care o practica în anii 80, că dat fiind faptul că acum toți lucrează în stilul și tehnicile neo-avangardismul tipic anilor 60 pe care l-a inițiat alături de alți actanți, el care face împotriva curentului pictură, se consideră tot în avangardă.

Expoziția Tunnel in C(ontext) Major semnată de artistul Simion Cernica a fost organizată de Strategic Pavilion** la Hauser Crossing, Los Angeles; pe data de 4 Iunie, 2023

* Titlul acestui articol este preluat dintr-o discuție avută cu Simion Cernica, ca îndemn la o întârziere prelungită a apariției lui și pe care artistul îl păstrează pentru un viitor proiect.

** Strategic Pavilion este un spațiu nomadic tip artist-run care a apărut în Los Angeles în anul 2020. Acesta s-a născut din nevoia de a adăuga o extra-energie experimentală cât și de interacțiune socială în scena actuală a artei din LA, dar și pentru a testa limitele și limitările unui spațiu alternativ de artă.