Viviana Drugă se descrie ca fiind o Romanian ritualista care trăiește la Berlin și se ocupă în principal cu performance art și fotografie. Copilăria ei cunoaște apropierea de natura și de spiritualitatea creștină ortodoxă, influențe care vor fuziona cu interese ulterioare în practica sa artistică matură, care succeda o perioada de arta ironică și angajată politic, căutând în magie noi metode de descoperire a sinelui de către public.

Magia si arta au o genealogie comuna, fiind, de-a lungul mileniilor, inseparabilă. Despre momentul curent al artei este greu de spus când a început sau dacă a fost vreodată vreo întrerupere a relațiilor dintre cele două domenii, poate doar cu contopiri mai puțin frecvente. Cu toate astea, în circuitul artei actuale apare de multe ori supranaturalul în formulele sale, cel mai adesea performative, prin confirmarea reacceptării sociale a astrologiei, prin utilizarea tarotului sau a altor metode de divinație și prin dezvoltarea unor metode de healing (atingerea, masajul, schimbul de energie de diverse forme) ca un clarificator al subconștientului sau ca mijloc de a trece peste un doliu. Utilizarea magiei în arta contemporană a constat și în redescoperirea unor forme ancestrale de cunoaștere ca metode de rezistență ale unor comunități oprimate ori ca resursă pentru queerness. Imaginea vrăjitoarei, o imagine care nu poate să nu fie atribuită și Vivianei, a fost strâns legată, în ultimele decenii, de cea a femeii stăpâne pe propriul corp care se abate de la ordinea cunoscută a lucrurilor.

Pe Viviana am cunoscut-o personal acum câțiva ani când a organizat în București un ritual care comemora moartea unchiului sau. Alături de mai mulți prieteni ai săi, am făcut o plimbare, în care Viviana purta conversații cu unchiul mort, prin nămeții începutului lui 2016 din Centrul Vechi, până în Parcul Carol. Fiecare aveam în mână câte un trandafir pe care, la finalul traseului, a trebuit să-i îngropăm în zăpadă în timp ce ne puneam o dorință pentru anul care debuta. De-a lungul anilor, ne-am intersectat frugal, dar recent am avut un declic că trebuie sa am o percepție mai comprehensiva a practicii ei. Interviul de mai jos este rezultatul acestei încercări.

Pentru a putea discuta despre o practică magică, în cazul de față integrată într-o practica artistică, trebuie sa vorbim și despre o origine a lucrurilor, despre influențe din copilărie. Povestește-ne mai multe despre mediul în care te-ai format.

Am copilărit în Făgăraș, unde locuiam în timpul școlii și Voivodeni, unde îmi petreceam toate vacanțele. La oraș, mergeam la școală germană, limbă pe care părinții mei nu o vorbeau iar la țară erau bunicii, erau munții, râul și copacii. Abia așteptam să vină vacanța să fugim acolo în rai. Limba germană la scoală era alegerea mamei care și-a dorit să aibă două fete cu ochi albaștri care să vorbească germană. Zis și făcut: eu și sora mea am fost trimise la grădinița germană, apoi la școala germană și asta fără ca mama sau tata sau oricine altcineva din familie să vorbească limba. Temele ni le făceam cum știam noi mai bine pentru că toate materiile, fiind în germană, în afară de limba romană, nu puteau fi verificate. Era ca o schizofrenie. Acasă romană, la școală germană. Astfel, eu și sora mea aproape am dezvoltat o limba secretă, o combinație între romană și germană ce numai noi o stăpâneam. Aici a fost prima evaziune databilă din realitate de care o să-mi amintesc mai târziu după ce am intrat în contact cu alte limbaje artistico-magice. Româna o vorbeam bine, dar germana tot timpul am perceput-o ca un fel de cămașă pe care trebuia să o port. Îmi era cu câteva numele mai mare și nu am stăpânit-o niciodată până nu am plecat din țară de tot. Profesorii mei erau sași – descendenți ai ocupației austro-ungare ce a durat 700 de ani în Transilvania. Germana lor era o germană locală, provincială – o germană vorbită parcă de bunica – aveam să aflu mai târziu la Berlin. Dar nu conta, atât timp cât existau bunicii și raiul din munții Făgărașului. Așteptam cu inima la gură sa vină o data vacanța aia de vară de lei luni: 15 iunie – 15 septembrie. Tschuüss oraș. Hai, pa și la revedere. Pa, germană. Pa, durere de cap.

Iar acolo în acel loc magic, am prins viață de fapt. Creșterea mea a avut o influență masivă asupra faptului că am devenit ceea ce sunt astăzi. Această zonă rurală a fost primul loc experimental cu și în natură. Acolo, în comparație cu orașul, existau posibilități infinite de explorat: râuri reci care rostogoleau pietre mari din munți, copaci de cățărat și numiți casă temporară pentru o zi, aproape nici un om în preajmă în afara țăranilor care se ocupau de muncit pământul. Un mediu arhaic care nu s-a schimbat cu sutele de ani, poate. Un început al lucrurilor. Eu și sora mea eram practic singure pe un peisaj fără sfârșit. De asemenea, bunicii mei au fost lejeri cu educația noastră, așa că ne-au lăsat să facem tot ce ne-a plăcut de dimineață până seara. Îmi amintesc că am rătăcit o zi întreagă dintr-un sat în altul, oprindu-ne lângă râu, unde am cântat toată ziua exact ca la un concurs de Eurovision cu microfoane din lemn. Noi cântăm, noi ne dădeam note. Genial!

Sisters, fotografie pentru refacerea unui cadru din copilărie, 2011

Faptul că eram în satul Voivodeni, vara dar și iarna în timpul vacanțelor, mi-a permis să particip la sărbătorile sezoniere. Cele specifice care aveau loc iarna: colindatul în care colindam din ușă în ușă ținând în mână un instrument cu clopote și imagini cu Iisus și Maria pe ele numit viflaim, făcut de unchiul nostru Gheorghe, profesor de istorie. Deși textul tuturor colindelor se referă la evenimentele de la Nașterea Domnului, anumite elemente ale ritualurilor populare desfășurate în preajma Crăciunului sunt probabil de origine precreștină, având rădăcinile în Saturnaliile romane și ritualurile păgâne legate de solstițiul de iarnă și fertilitatea solului. Au fost și festivitățile de vară ale sânzienelor care corespund Visului nopților de vară. Dormeam cu plante de sânziene sub pernă ca să visăm la soții noștri. Pentru un copil de 5-6 ani, toate aceste rituri în care performam și noi, practic, aveau să mă încurajeze să îmi construiesc mai târziu propriile producții.

A existat o educație infuzată de ortodoxism, cu rădăcini precreștine foarte puternice, venite din satul în care am petrecut mult timp, care era partea tatălui meu de familie cu puternice valori ortodoxe mistice bazate pe viziuni și transă venite direct de la mama mea (originară din Moldova) care a format linia de bază a creșterii mele. Mama stătea ore întregi într-o biserică rugându-se. Luminile erau slabe și multă tămâie transforma totul într-un decor încețoșat și obscur. Nu îți poți imagina atmosfera decât dacă mergi la o asemenea biserică din est. Foarte medieval, nimic de-a face cu liturghia de 45 de minute a unei biserici luterane. Aceste tipuri de biserici m-au inspirat să refac atmosfera în expoziția personală CONFESSIONALE 2019. Aceasta și ideea de spovedanie. Un secret care este plasat în siguranță în inima altei persoane.

Mama îl iubea pe Părintele Arsenie Boca. Deși nu l-a întâlnit niciodată, era ca și cum ar fi vorbit cu el în fiecare zi. Se povestea că Părintele, în momentul în care te înfățișai la el, știa totul despre tine, te citea ca pe o carte. Chilia lui fusese pentru o vreme în munți, în drum spre Cabana Sâmbăta. De fiecare data când urcam în familie munții, îmi era reamintit de mama de locul unde s-a rugat Arsenie pentru noi, iar tata ne arată casa săpată în pământ a fraților Hașu, frații bunicii mele din partea tatălui, ascunsă lângă râu pentru ca fumul sobei să ia cursul râului pentru a nu fi depistată, căci fuseseră în grupul de dizidenți din Țara Făgărașului. Amândoi au fost prinși în final și au plătit cu viața. Aveau doar 20 de ani. Niște copii, cum ar veni.

Am tot vorbit de copilărie pentru că în adolescență am avut eu marea mea criză existențială și într-un fel toți anii ce au urmat sunt marcați de ea. Cu alte cuvinte am avut o depresie adolescentină care a durat vreo 2-3 ani buni, timp în care l-am descoperit pe Emil Cioran, prin urmare nu am devenit mai bine datorită lui. Un nihilism total și nimic nu mai avea sens. Ei bine, de la Voivodeni la Cioran este o cale de neîntors, în consecință, nu mai aveam ce căuta la țară, dar nici cu orașu’ nu eram prietenă, plus ca școala mă stresa în continuare, germană și lipsa stăpânirii ei totale. După criză, nu mi-am revenit de fapt, ci am devenit foarte punk. Țin minte ca eram la liceu în a 11-a și am sărbătorit revelionul la țară în casa bunicilor. Ei nemaifiind, casa era practic goala. Am invitat numai demenți, se asculta Marilyn Manson și Nine Inch Nails. Uff. După ce am rămas fără mâncare, se discuta care dintre noi să taie cocoșul sa facem supă. Eu am urlat tare: nu cocoșul! Ei bine, au tăiat o găină și eu m-am oferit să-i smulg penele cu patentul pentru că nu ne-a venit ideea să o lăsăm în apă clocotită. Barbari! Am ars toporul de lemne pentru ne-a fost lene să mergem sa aducem lemne. Nihil tot. Au fost și clipe frumoase: țin minte cum am aranjat cu un tractor sa ne legăm săniile de el și să ne tragă din cap de sat în celălalt capăt. Și ce am mai urlat de fericire și probabil mult vin. Am primit interdicție după povestea asta o perioada și mă bucur acum. Săracii ai mei…

Perioada în care ai activat ca artistă în România a fost una în care misticismul s-a aflat, îmi închipui, într-o faza latentă. Descrie, te rog, întorsăturile la care te-a dus viața ta de artistă și parcursul tău intelectual din această etapă.

Am locuit patru ani la Sibiu, patru la Cluj și patru la București acoperind liceul, facultatea și perioada post facultate sincronizată cu boala de cancer a mamei la București – ultima escală aleasă doar pentru că era un tren direct spre Făgăraș unde o puteam vizita pe mama. Întortocheate sunt căile când ai banii în buzunar: vrei să te urci într-un tren spre Berlin din Cluj dar ai un vis urât care își spune să nu o faci, iar în aceeași dimineață te suna mama să-ți zică că are cancer în stadiul de metastază. În retrospectivă, Bucureștiul mi-a adus multe. Pana la întâlnirea cu el nu știam decât Ardealul. Aveam o distanță față de sud, cauzată de sălbăticia urbană ce reprezenta Bucureștiul, cel puțin în imaginația mea. Acesta sălbăticie m-a lovit crunt în primele șase luni, plusată de angoasa inefabilă a sănătății mamei. Situația politică era și ea wild. Am descoperit, însă, în Bucureștiul vechi o atmosferă absolut magică. Modul în care strada Armoniei curge spre strada soră. Faptul că ai senzația că nu mergi niciodată pe același drum sau ca nu ai cum să știi ce urmează la o cotitură. Aici, în acest mediu misterios și mistic, dar foarte corupt, mi-am descoperit vocația. Am descoperit că aparatul foto e o armă care te poate capta în acțiune. Acționism. Performance Art. Fotografii cu președintele României Traian Băsescu în 2006 purtând o cagulă roșie împletită de o bunicuță pe cap. Flash mob cu oameni dezbrăcați la 6 dimineața în Piața Revoluției cu palmierii plantați pe 30 000 euro cu un singur scop: de a câștiga niște alegeri locale. Decor comunist în spate, palmieri în față. Închină-te, române, la simbolul kitschului capitalist trecător. N-aveai cum să nu fi politic și social implicat! Boris Groys era pe noptieră. Asta în 2006. Până atunci am rezistat. Era pe viață și pe moarte, iar după ce mama a încetat să mai fie, am luat prima cursa spre Berlin. Romania m-a stors spiritual cu această pierdere capitală. Nu-mi voi reveni niciodată, dar acum pot zice că, devenind mamă la rândul meu, am încorporat-o.

Viviana Druga, Passive Guerilla cu președintele României Traian Băsescu, București, 2006

Berlinul a venit pentru tine cu ceea ce descrii ca o „eliberare”. Ce vrei sa spui cu asta?

Eram tabula rasa când am ajuns la Berlin. Eram deșert. Tot ce a urmat după a fost o bucurie neasemuită. Era eliberarea de mine, de trecut, de durere, de apartenență, de genă. Puteam fi orice în acest oraș-scenă. Stadt als Bühne. Când a căzut zidul, tot orașul s-a transformat într-un moloz: clădiri prăbușite, apartamente cu găuri în ele, dar o libertate incredibilă de a semăna ceva nou. Oriunde te uitai, deși era deja 2007, era artă. Oamenii, clădirile, cuvintele, tot. Au urmat 10 ani de transformări mirobolante în interior, pentru minte și în suflet. M-am deschis complet acestei noi manifestări creative ale ființei. Era o nevoie imensă de Libertate.

Magia și-a făcut simțită prezenta în mod explicit în arta ta în momentul în care te-ai oprit asupra înțelegerii tarotului. Sunt curios cu privire la cum a ajuns acesta la tine și cum s-a desfășurat acest parcurs de înțelegere și reînscenare a acestui sistem magic.

Am ajuns la Tarot dintr-o curiozitate de a înțelege simbolistica din Tarotul de Marsilia. Am fost interesată de acest tarot în mod deosebit deoarece este unul dintre cele mai vechi înregistrate. Se pare că a venit cu triburile nomade din Egipt, adus de călători înainte ca Librăria din Alexandria sa dispară în cenușă. A călătorit spre Italia unde, în Piemont, l-au descoperit francezii și l-au adus la Marsilia, de unde și numele. Cum nu puteam să-l pricep doar studiind din cărți, a trebuit să vin cu o strategie mai potrivită: a fost nevoie să îl înscenez performativ cu personaje reale, costume, rechizite, drapaje, decor. Cum locuiam deja într-o casă cu spațiu enorm pentru desfășurare de pe Torstrasse în Mitte – pe care am obținut-o printr-o prietenă, iar sora mea locuia temporar acolo – un alt fenomen de natură mistica –, aveam loc berechet să mă desfășor alături de designerul cu care am colaborat, Tata Christiane. Am folosit, practic, multe elemente din casă: masa din bucătărie colorată albastru, polonicul sacrificat ca decor. Nu am organizat 31 de oameni din 17 țări diferite, cum în final voi sfârși a avea ca și colecție umană, ci mi-am luat timp să găsesc persoanele care să rezoneze cu cartea pe care urma să o performeze. Astfel, fiecare viitor personaj a primit o invitație personală să participe în proiect. Dacă răspunsul era pozitiv, era plănuită sesiunea foto. Tot procesul a durat patru ani. Nu m-am grăbit cu deciziile, ci am așteptat așa-numitul timp divin pentru orice acțiune. Nu cred ca as fi putut ajunge la aceeași înțelegere dacă nu aș fi trăit și creat la propriu fiecare element din compoziție. Learning by doing. Cred ca asta s-a întâmplat. Magie de bază, făurire cu elementele principale ale naturii.

Viviana Druga, 22+1, Tarot de Berlin, foto-collage rezultat din 22 performance-uri, privire de ansamblu, Somos Berlin, 2014

O chestie uluitoare la tarot este faptul că conține elemente din toate religiile: islamice, creștine, iudaice. Este o contopire a celor trei religii, o toleranță a religiilor care nu este de găsit în același mod original nicăieri altundeva. Dacă baza de funcționare al tarotului s-ar aplica la nivel politic, lumea ar arăta complet altfel. Dar suntem departe de așa ceva. Ba chiar, în ultimul timp, curentul merge spre diferențe și nu asemănări între noi oamenii. Ceea ce mă interesează la orice act magic este exact faptul că te situează într-o poziție de tolerantă, în special orice act divinatoriu îl vad ca un fel de rugăciune către un sfânt. Este ca și cum te-ai conecta la puterea divină, la acel ceva mai mare ca tine pentru a stabili o comunicare cu scopul de a vindeca, de a liniști o persoană în căutare de leac. Cel care face divinația este doar un conductor prin care trece forța energetică, nimic mai mult. Cea mai mare greșeală ar fi să crezi că ești tu cel care performează și țese narațiunea divinației. Ești performat, nu performezi. Ești direcționat pe bază de culori, canoane similare icoanelor; poziția capului, a mâinilor este foarte importantă. Dacă urmezi acest traseu vizual cu scopul de a face o radiografie a sufletului și te lași condus fără să intervii rațional, nu poți să fii pe drumul greșit.

În practica ta artistică, nu pot să nu rămână evidente unele influențe ale unor artiști sau gânditori. As dori sa aflu care au fost resursele pe care aceștia ți le-au oferit.

Bineînțeles că Jodorowsky este tăticul tarotului occidental, care citește cu Arcana Majoră, în special folosind Tarot de Marsilia. Am avut ocazia să-i ofer maestrului un tricou cu tarotul meu, când a venit la Berlin să își prezinte filmul Poesia sin Fin. De la el am învățat că tarotul este un act magic, fără poezie, viața nu are sens, fără sacrificii personale nu poți să faci din rahat aur. Influențe spirituale am avut de la mulți oameni pe care i-am întâlnit sau nu: filozofi, artiști cum ar fi Louise Bourgeois, Niki de Saint Phalle, Leonora Carrington. Leonora pare a fi ieșită dintr-o altă lume, iar supraviețuirea războiului și refugiul în Mexic îmi sună ca și cum aș fi fost eu acolo trăindu-i trecutul. Niki a lucrat 50 de ani la Grădina de Tarot din Toscana cu Jean Tinguely la partea de motricitate. Sacrificiul personal pentru artă, asta e ceea ce mă atinge profund. Capacitatea de a crea un cosmos și o mitologie personală atât de puternice încât să îți zguduie propria versiune a realității. Ce este realitate decât o halucinație consensuală?

Performance-urile tale au avut, de-a lungul timpului, și o componenta animistă, cum ar fi cel din Sahara, ceea ce mă face sa mă gândesc la contactul tău cu natura din copilărie. Pare ca un cerc în care lucruri din trecutul tău îndepărtat s-au întors într-o forma mai rafinată și trecută prin experiențele care au urmat.

Da, animismul este la baza uniunii cu acel ceva mai mare ca noi, cu un fel de suflu divin care există în toate formele de viață de la plante la animale. Suflu divin există însă și în pietre iar faptul că erupțiile vulcanice se nasc dintr-o matca caldă sub pământ ne face să ne gândim la faptul că și în piatră este o inimă. Sahara m-a invitat de 2 ori să o pășesc. Prima oară am crezut că am fata morgana tot timpul, mediul absorbindu-mă total. Am dispărut la fel ca artistul chinez care a dispărut în propriul tablou. Dintr-o dată nu mai ești, nu mai contezi. Ești un fir din desert. Azi da, mâine ba. A face dragoste cu deșertul este o metaforă pe care îmi place să o folosesc când vreau sa insinuez exact această dispariție în ceea ce ai creat. Dintr-o dată nu mai ești tu, ești tu în ceva mai mare și mai copleșitor. Ca atunci când eram la țară în munții Făgărașului și în fiecare zi ne stabileam, eu și sora mea, o direcție de mers până nu mai puteam merge. Apoi trebuia să ne întoarcem înapoi și asta înainte să apună soarele de cele mai multe ori rupte de foame dar cu mintea trează la orice indiciu. Natura, copacii ne erau prieteni pentru că nu aveam prea mulți copii cu care să ne jucăm acolo, sau poate nu ne potriveam, sau poate ne eram suficiente cu limbajul nostru secret în mijlocul pustietății. Revenind la deșert: ei bine, a scapă de eu este cea mai mare eliberare a mea. Pentru asta am ales mediul performativ. Pentru a dispărea puțin câte puțin de fiecare data când intru în „zonă”.

Back to Earth, performance deșertul Sahara, Maroc 2013-2014

Cum percepi timpul atunci când te desfășori într-un performance? Care sunt sentimentele tale atunci când te exhibi. 

Zona apare ca termen în Călăuza lui Tarkovski. Este un loc unde lucruri extraordinare se pot întâmpla. O zonă postumană, post- război, post-timp si post-spațiu, post-singurătate si tristețe. Sau poate este doar interpretarea mea dar o vad foarte similară această zonă cu zona în care intri în momentul în care performezi. Un non-timp, un spațiu liminal unde parcă poți să tai din Matrix ca sa vin cu terminologii contemporane, până la urmă, pe fiul meu îl cheamă Neo. Timpul acesta sacru este același din copilărie, lipsit de auto-observare. În momentul În care intri în zonă, timpul se suspenda și devine lent iar tu te racordezi la această lentoare care te ajută să vezi energiile și stările celor de față mai clar ca în timpul real trăit unde poți influența evenimente înspre bine. Mă face să mă gândesc la un episod care s-a petrecut în China în Czech China Museum, unde eram în mijlocul unui performance cu artistul Han Bing, cățărați într-un ochi din beton, ca o deschizătură spre strada. Eu eram pictată complet în negru, el/ea alb. Formam împreuna un cerc perfect și armonic, ying-yang. În momentul în care am început să aruncăm cu flori spre privitori, a venit poliția și ne-au cerut să întrerupem performance-ul. Într-o fracțiune de secundă, pentru că eram încă în acel timp sacru, pe care nu doream să îl sfârșesc precipitat, am zis singura chestie pe care o știam în chineză: wo ai ni – te iubesc. Ofițerul s-a uitat la mine stupefiat și ne-a lăsat să terminăm performance-ul fără să ne ducă la secție sau să ne ceară actele.

Viviana Druga & Han Bing, Tao Rebirth, Czech-China Museum, Beijing, China, 2017

Într-un alt interviu video recent ai spus ca „acuma o sa apară lucruri foarte interesante și în artă și în tot felul de zone … încă nu, dar o sa vină”. Ceea ce ai spus mă intriga si este motivația interogărilor mele. Din ce știu, următorul proiect pe care îl pregătești are cumva niște reminiscențe ale originilor tale.

La sfârșitul lunii aprilie a acestui an, pregătesc o saună din lut care te invită să te dezbraci și să te mărturisești unui străin. Ei bine, acesta sauna din pământ este o trimitere spre această ascunzătoare, un loc sigur unde poți sa fii.

Pornind de la proverbul finlandez care spune că „Există doar două lucruri pe care sauna nu le poate vindeca: moartea și o inimă frântă”, SAUNA CONFESSIONS este gândită ca o reelaborare eco-feministă a ritului creștin de botez și spovedanie – exorcizarea păcatului și a traumei pentru a ne revendica. „Sauna” este locul ritualului purgativ, dar cotidian, extras din cultura șamanică a Finlandei precreștine. Un ritual de botez ortodox în Transilvania constă din două părți: exorcizarea și binecuvântarea, prăbușirea dualității bine-rău, integrarea întunericul mai degrabă decât alungarea lui – recunoașterea divinității sale înnăscute. SAUNA CONFESSIONS oferă participantului controlul procesului de renaștere. Acesta inversează procesul psihanalitic – analogul modernismului cu creștinismul – prin care participantul caută controlul asupra narațiunii lor prin autoritatea de mediere a analistului. În loc să ne atașăm de o narațiune, acceptăm, eliberăm și transformăm.

Expoziția va avea loc la Berlin la Galerie im Saalbau între 29.05 și 19.06, cu vernisajul pe 29 aprilie la ora 18:00, unde voi face un performance. Mai multe informații aici și aici.

Ce crezi ca o sa urmeze așa de “interesant”, mai ales în artă, având în vedere plafonarea pe care mulți o simțim în prezent?

Când am povestit prima oară despre aceste lucruri rușii încă nu invadaseră Ucraina. Suntem acum în plin război. Pandemia a fost și ea un război pe care îl vom mai lupta mult și bine. Un altfel de război dar tot război este. Lucruri interesante nu sunt lucruri plăcute de foarte multe ori. Mi-e teamă că ce urmează ne va pune credința în lumea în care trăim complet la îndoială. Producția de arme a atins cote exacerbate. De ce este nevoie de încă un război? Este vărsarea de sânge la bărbați un rit sângeros care înlocuiește poate faptul că femeile dispun de propriul rit sângeros direcționat de lună? În afară de asta trăim într-un moment în care vechile structuri nu mai funcționează. Religiile oficiale, politică, suntem într-un impas spiritual în primul rând. Sau poate că criza spirituală e cauzată de golul în care mulți contemporani au căzut ca efect al unui capitalism lipsit de inimă. Foarte mulți, nemaivăzând sens în orașe, se retrag la țară, caută pământ, vor sa planteze legume, măsline, orice poți produce cu mâinile tale și care îți dă o satisfacție mult mai mare decât a sta cu capul într-un calculator toată ziua. Sper că în artă vom vedea lucrări mai interesante și mai responsabile atât față de materialele folosite și poate depășind zona Eu! Eu! Eu! înspre NOI, înspre Global și nu Singular. Nu pot decât să sper…