Încă din copilărie am avut această fascinație morbidă pentru tot ceea ce este dark and evil, un lucru deranjant și de evitat în opinia mamei mele: nu se cade ca o fată să aibă asemenea hobbyuri. „Mamă, îți zic că n-o să-mi treacă!”, și nu mi-a trecut!

Când am intrat pentru prima dată la expoziția Omul Negru, pe 6 iunie 2016, gotica din mine jubila (alimentată și de concertul trupei românești de black metal Negură Bunget care a deschis show-ul). Primul lucru pe care-l văd este simbolul Psychic TV (al artistului Breyer P-Orridge) atârnând în mijlocul galeriei. „Am ajuns la locul potrivit”, mi-am spus, „În sfârșit, o expoziție care explorează cu adevărat ocultul, cu ale sale fațete multiple, cu puterile și temerile ancestrale care vin la pachet, aducând laolaltă opere de artă ale unor artiști faimoși, precum și artefacte de la vrăjitori, oameni pasionați de ideea de extincție umană și criminali în serie.” (Ce coincidență stranie – chiar în acea zi am dat de câteva picturi de John Waybe Gacy online, ca apoi să le văd în realitate câteva ore mai târziu).

Acest eveniment era diferit de tot ceea ce văzusem în București în acel an. Contau mai puțin statement-urile de artist care îl supra-conceptualizau sau supra-teoretizau pe omul negru: importante erau însăși lucrările care aveau ceva de spus, era o conexiune viscerală cu publicul și cu temerile, coșmarurile sau traumele personale. Omul Negru m-a atins pentru că părea real, palpabil și nepretențios, se adresa sufletului tău și cu siguranță a ajuns la al meu. 

Aaron Moulton, curatorul și inițiatorul acestei expoziții și-a imaginat o trilogie de evenimente artistice centrate în jurul aspectelor supranaturale, oculte și esoterice ale psihicului uman, primul fiind Omul Negru la București.  Al doilea, The Basilisk, a avut loc în Los Angeles, iar ultima parte a închis cercul și a revenit în România în iunie 2017 la noul spațiu Nicodim – un hangar proaspăt renovat la Combinatul Fondului Plastic, un complex industrial care devine încet, încet un art hub. 

Dacă Omul Negru a adus întunericul și te-a îndemnat să-ți înfrângi temerile, atunci Hierofantul a fost menit să te ajute să reconvertești acea energie în ceva nou. Hierofantul, figura preotului din Arcana Majoră din Tarotul Rider Waite reprezintă un ghid al cunoașterii, intuiției și înțelepciunii, un învățător sacru capabil să îți arate calea. Dar oare e posibil? E cam greu s-o nimerești cu tot ce ține de spiritual, ocult, moarte și alte asemenea teme elogioase; au fost atât de făcute și refăcute încât e ușor să cazi într-un stereotip atunci când le abordezi, ca să nu mai vorbim de riscul de a părea lipsit de gust.

Atrasă fiind de nume ca Marina Abramović, Aleister Crowley sau Oscar Murillo precum și de un performance-botez care întregește imaginea, aveam super așteptări să văd cum se va desfășura finalul seriei The Trio Ursitori. Atmosfera era mult mai relaxată față de anul trecut – când am ajuns acolo m-a lovit mirosul de grătar și sunetul de costițe sfârâind, cină și show. Spațiul mi-era familiar, am avut și eu o expoziție de grup aici cu un an în urmă, înainte de renovare pe când clădirea era în paragină, iar acum când am pășit în hala proaspăt refăcută a noului sediu Nicodim București, am simțit că vraja s-a spulberat – o încăpere mare și albă, tavanul care ajunge la înălțimi amețitoare, lucrări împrăștiate pretutindeni.

În primă instanță am fost încercată de agorafobie, deși ma aflam înauntru. Față de camerele baroce și pompoase ale fostei galerii Nicodim, la prestigiosul Palat Cantacuzino din buricul Bucureștiului, acesta era doar un white cube, unul imens. Poate că asta era ideea – dacă încăperile fostei galerii serveau la crearea unor deschideri tenebroase în care te puteai pierde și ajungeai să-ți confrunți temerile, atunci spațiul deschis și luminos de la noua galerie oferea oportunitatea de a privi totul din perspectivă? Mi s-a părut că the white cube fura din misterul și aura expoziției. Totul era prea la vedere, așa încât nu am putut să mă concentrez cu adevărat pe nicio operă.

La fel ca în cazul Omului Negru, nu era niciun statement teoretic, doar o scrisoare de la Aaron în care ne invita să îmbrățișăm schimbările personale și sociale ale vremurilor noastre. Tematica se lega de transformări, dăruire și luare, hibrizi și deveniri. Dar expoziția în sine a fost cam anostă și dezorientantă, ca să zic așa. Nu eram prea sigură cum să abordez lucrările, parcă nu era nicio legătură între ele, mai degrabă veneau unele peste altele. Păcat – operele în sine nu erau rele deloc: o mică statuie a sculptorului Andrei Marina, reprezentând Hermafroditul Divin (Eva născându-se din coasta lui Adam), te întâmpină la intrare. Alături se află una din fotografiile-instalații ale lui Jeremy Shaw cu oameni din toate păturile sociale în extaz. Mi-a plăcut în mod deosebit Strip the Auctioneer de Christian Jankowski și Seance a lui Yuri Ancarani, un video foarte cinematic în care are loc un interviu cu arhitectul decedat Carlo Mollino prin intermediul unui medium. Aceste opere și atele cu siguranță se aliniau intenției curatoriale.

Din păcate, mare parte din expoziție a părut ca un sequel mediocru la ceea ce eu, personal, am perceput ca fiind una din cele mai bune expoziții de artă la care am participat, fapt care ma face să mă întreb dacă Omul Negru chiar a fost așa grozav sau dacă decorul bogat al Palatului Cantacuzino conferea acea strălucire misterioasă care mi-a luat ochii. La urma urmelor, contextul poate face sau desface o expoziție de artă. The Hierophant a beneficiat de tot hype-ul: nume mari din lumea artei și nu numai – dar i-a lipsit coerența. Această expoziția m-a făcut să mă gândesc mai degrabă la un show de grup sau panotarea dintr-un muzeu, nu la ceva cu o tema atât de particulară. Nu pot să-mi dau seama dacă a fost un rateu sau dacă curatorul a crezut că merge și-așa, dar prea mult aspecte au fost lăsate la voia întâmplării, iar acestea devin evidente în spațiul steril al galeriei. 

S-a încercat conectarea câtorva lucrări: sarea a fost laitmotivul Hierofantului – un pilastru imens din sare, care ar fi trebuit să domine încăperea, era pus în centru, înconjurat de niște damigene cu tot felul de obiecte scufundate în ulei. Acestea erau vrăjile artistului ocult Lazaros, despre care am înțeles că ar fi aranjate în forma unei rozete. Turnul Babel sau Stonehenge-ul din sare al lui Jorge Peris, făcut special pentru acest eveniment, a fost construit într-o lună din tone întregi de sare și pietre aduse de la Slănic Prahova. În fața edificiului se afla cada unde urma să aibă loc performance-ul. Acțiunea lui Lazaros, alături de modelul Naomi Larbi, a fost mai degrabă teatru scurt decât performance art pe bune: Naomi recită replici generice de botez de genul „Îmi curăț pielea”, face o baie în cadă, find urmată de Lazaros și curatorul Moulton, care au avut grijă să tremure violent în timp ce erau botezați, în cazul în care cineva se îndoia de sfințenia acestei acțiuni. 

Marina Abramović era și ea prezentă în cadrul acestei expoziții sub forma a trei televizoare cu tub pe care rulau trei video-performance-uri care chiar se potriveau cu intenția curatorială: Freeing the Memory, Freeing the Mind, and Freeing the Body. Cu toate acestea, speram să văd niște piese în exclusivitate, din moment ce aceasta era prima prezentare ever în România a artistei, nu ceva ce pot să văd pe youtube. Se pare că și alte opere au fost alese pentru că se potriveau bine cu tematica Hierofantului, de exemplu statuia cu preotul al lui Mihai Istudor care era aruncată în curtea Combinatului până să fie incorporată în această expoziție. Presupun că nu e ușor să umpli un spațiu așa mare.

Îmi place să cred că această expoziție ar fi avut mai mult succes dacă găseau un spațiu mai bun, se mai făcea puțin research și erau aduse opere mai potrivite. Din păcate, sterilitatea spațiului în discuție a arătat în ce a constat, de fapt, acest eveniment – un cabinet luxos de curiozități care este intrigant, șocant chiar, dar n-aș zice că îți dă revelație.

Per total, The Hierophant a fost cu mai puțină artă și mai mult show (unul cliché), dar mi-au plăcut tablourile minunate ale lui Simphiwe Ndzube, colajele foto amuzante ale lui Jeffrey Vallance și mica opera de Ghenie. Nu e rău, dar din păcate nu s-a ridicat la așteptările sau transcendența figurii arhetipale a Profetului/Învățătorului. 

The Hierophant a fost la Galeria Nicodim în perioada 17 iunie – 29 iulie, 2017.